Statul român, sinonim perfect cu statul degeaba

M-am întors, ca Lăpușneanu; nu vor cădea capete, deși ar trebui. Lunga absență nu mi-o mai motivez, o să trecem direct la treabă.

A venit, a venit toamna....acoperiți-mi ochii cu ceva, că azi-mîine încep să-mi sângereze dacă mai citesc presa din România. În ultimele luni am fost un fin observator al evenimentelor ce s-au petrecut atât pe plaiuri mioritice, cât și pe alte plaiuri. Zic fin observator, așa, de dragul artei; de fapt aveam spume la gură cu fiecare informație asimiliată și procesată prin filtrul gândirii mele(maaamăăă, ce frumos și cursiv mă știu exprima; totul e mai simplu cu bacalaureatul luat.) Din păcate lipsa mijloacelor tehnice m-au împiedicat să îmi exprim adânca frustrare, împărtășită oricum de mult prea puțini oameni, ca în cazul transpunerii ei în acțiuni concrete să poată schimba ceva. De fapt, eu știu că sunt mult mai mulți cei care mi-ar da dreptate și ar spune „Așa e”, doar că sunt niște nepăsători și niște fricoși atunci când vine vorba de a transforma acel „Ar trebui să...” în „Hai să facem”.

S-a înrădăcinat extrem de greșit ideea că „ăsta e spiritul românesc”. O fi, da pentru ăia care vor să creadă în el; pentru mine nu. Refuz să mă identific cu otv-istul, cu cocalarul miserupist, cu analiștii politici de la birtul din colț. Spiritul românesc e altul, uitat de mulți și apreciat de puțini. N-am să intru acum în istorie și nici n-am să scriu proclamația ridicării la luptă a asupritului popor român. Le lăsăm pe altă dată. Închei paranteza pătrată și încep un paragraf nou în ritmuri de lambada ciordită de Jenica Lopez și băiatul ăla chel cu nume de cățel.

Și deci așa. Făcând un exercițiu de memorie îmi vin rapid în minte cinci evenimente pe care le-am citit în presa românească și care m-au făcut să exclam, cu sinceritatea unui preșcolar, „Ai de pula mea!”. Le-am ales, clar, în mod subiectiv și am să le iau într-o ordine aleatoare.

Așadar, acum vreo săptămână a murit un negru; pardon, afro-american. Așa, și? Presupun că nu a fost nici primul, nici ultimul. Așa presupun eu....Poate că presa din România tinde să demonstreze contrariul, altfel nu îmi explic tot tam-tam-ul creat în jurul unui subiect mai mult decât banal.

Să facem o recapitulare. Băiatul ăsta, negrul adică, era jucător de baschet, legitimat la C.S.S. Giurgiu. Bun. Până aici nimic spectaculos. Sâmbătă sau duminică, dracu mai știe când(nici nu mă obosesc să îmi amintesc), C.S.S. Giurgiu a câștigat în fața celor de la Dinamo București și s-au gândit ei, jucătorii, că victoria, una antologică de altfel, trebuie sărbătorită. Și ca niște sportivi de performanță care sunt ei s-au dus să sărbătorească în club. Nicidecum la un restaurant select, într-o atmosferă liniștită.

No bun. Și s-au dus băieții la club ca să se sărbătorește; nimic rău în asta. Să fim lămuriți, nu zic că dacă ești sportiv de performanță trebuie să duci o viață de ascet, să nu te mai spargi în figuri în club sau să nu lingi și tu o bere din când în când. Dar sunt de părere că poți alege o locație care să nu fie frecventată de băieții ai căror pumni minte nu are. Zic și eu.

No așa. Nu mai stăm acuma să detaliem toată povestea cu cine, cui și cum i-a pus șapca pe cap. Ideea e că sportivul de culoare(neagră) a luat o perversă ca pe Dunăre de la un băiat, tot de culoare și el(negru deschis), dar care nu era sportiv de performanță. În urma loviturii recepționate, baschetbalistul a căzut, a dat cu capul și ulterior a murit. Și gata. Sau nu. Se pare că avem de a face cu un eveniment de proporții apocaliptice. Peste noapte, România devine cel mai dur loc de pe pământ, sportivul e aproape martirizat, vai de mine cum a murit el bătut cu sălbăticie. Din nou spun: așa, și? Mă întreb, oare câți tineri români au murit fără să prindă prima pagină a ziarelor, fără să le fie amintit numele măcar? Dar când moare un cetățean american, aflăm și ce-a mâncat acum cinci ani la micul dejun. Băi, mă lași? De ce trebuie să amplificăm totul până la limita penibilului? Incredibil, ce lacrimogen, că a plecat el din S.U.A. ca să facă bani și să-și ajute familia, iar acum a murit. Am trăit să o aud și pe asta: americanii trimit bani din România ca să-și ajute familiile. Bine, fie. Dar oricum, cu ce e moartea lui mai specială? E primul care a luato în freză și a murit? Nu. Atunci? Asta e, l-a pișcat, a decedat. Subiect încheiat. Am dat și-o rimă.

Pe mine m-ar interesa mai mult să știu, spre exemplu, de ce se află în libertate clanul lui „Butoane”. De ce nu dedică presa un spațiu amplu în jurnale faptului că o grupare cu potențial infracțional stă bine mersi în libertate, fără ca autoritățile competente să facă ceva? Aș vrea să văd același frenetism în investigarea delictelor comise asupra cetățenilor români. Aș vrea să văd arestări rapide și atunci când un bătrân moare lovit pe trecerea de pietoni. Aș vrea.

Așa că, în concluzie, a murit un american. Mi se rupe. Vreau ca organele de anchetă și justiția să se miște cu promptitudine pentru români. Americanii să mai aștepte.

Asta a fost o chestiune. Mai departe. Vorbim de viitor. De viitorul ratat al țării.

Vara asta s-au numărat ratații. Mă refer la bacacalaureat. Deși am prezis încă de anul trecut(am martori) că o să se pice pe capete anul ăsta la bac, nu am crezut că o să se adeverească; cel putin nu în halul în care a fost.

Prea mult nu avem ce discuta pe tema asta. Învățământul românesc e o glumă. Una proastă rău. De ani buni au experimentat n+1 feluri de testări și evaluări, fără să asistăm la un progres real; de fapt nu am asista la nici un fel de progres, nici real, nici ficțional(măcar).

Lăsând asta la o parte, nici domnii elevi nu sunt ei prea captați de fenomenul ăsta numit școală; de cultură generală, ce să mai vorbim. Nu vreau să pară că vorbesc din poziția atotștiutorului sau că eu aș fi dat bacalaureatul secolul trecut, dar constat cu stupoare că tinerii nu mai sunt cum eram eu la vârsta lor. Mă refer aici din punct de vedere intelectual.

E greu să delimitezi precis o generație, să spui că durează 5, 10 sau 100 de ani, dar între mine, între cei de vârsta mea și proaspeții neabsolvenți de bacalureat e o diferență imensă. Eu nu pot să-i identific pe acești ratați cu generația mea. Așa-zisul viitor al țării e o haită de semianalfabeți. Degeaba știu ei scrie și citi, dacă nu au un minim de cultură generală. În momentul în care Google răspunde la orice întrebare în locul tău, atunci pentru mine ești semianalfabet. Îți acord privilegiul de semianalfabet pentru că măcar știi să scrii pe Google. Asta e bine. Bravo ție tinere.

Se presupune că tinerii sunt viitorul țării; la așa țară, așa viitor. În fond și la urma urmei, nu știu cât de tare ar trebui să dăm vina pe sistemul educațional. Când un elev de clasa a XII-a nu e capabil să găsească un sinonim pentru „odinioară„ , iar singura legătură pe care o poate concepe creierul lui de moluscă e odinioară-două diniori, deja problema e dincolo de sistemul educațional.

Nu știu....o fi calitatea spermei? Oameni buni, alimentați-vă sănătos ca să nu faceți copii ca ăștia. Pe bune!

În rest, ce să mai spun? Clasicul „succesuri” e prea puțin ca să caracterizeze starea unei națiuni care se scufundă în prostie. Nu pot să zic decât Doamne Ia-i la Tine, poate așa, scăpând de proști se mai deșteaptă și țara asta.

Dat fiind că încă ne mai rămân trei chestiuni de discutat, iar eu mai am și alte treburi de orânduit, am să pun punct și virgulă aici și am să revin cu un articol ce îl va continua pe acesta care se încheie aici. Gata.

Trece vremea, oi,oi,oi

Uăăă...aşa mult timp o trecut?Nici nu mi-am dat seama...am adormit!Ne scuzaţi. De fapt, mai precis, am hibernat...ca eu spre deosebire de alte animale(cum e cioara, denumită popular şi rom cu doi de r), hibernez primăvara şi toamna. De ce? No, ce bine că am întrebat.

Să vă explic: eu mă hrănesc cu prostia secretată prin diverse mijloace de către unele patrupede cu două picioare. Şi conform sudiilor efectuate de cercetătorii britanici(care au făcut aşa de multe studii, încât au ajuns să-şi studieze studiile), se pare că primăvara şi toamna nivelul de prostie e foarte scăzut.

Aşa că, din moment ce vara aproape şi-a intrat în drepturi, îmi reiau şi eu activitatea. Da, da, vara, aţi citit bine. Oficial a început vara, dar nu din punct de vedere astronomic, nici astrologic, nici biologic, sau geologic, geofizic, morfologic, pedagogic...nici măcar analogic, ci din punct de vedere cocălăresc.

Deci, vara cocalară, presupune temperaturi suficient de ridicate încât să poată fi etalat muşchiul de porc, bine lucrat pe timpul iernii la crepat de lemne, sau, în cazul specimenelor feminine, etalarea şoricului bine rumenit la solar. Cu aceste cuvinte declar deschis sezonul de vânătoare la porci şi coţofene, precum şi la alte dobitoace pe care nu am să le îşirui.

Fiat lux!Dacia jeg!

Într-o oarecare ordine de idei II

Decis să fac o trilogie în două părţi, m-am întors cum am promis. Azi continuăm de unde am lăsat-o data trecută.

Aşadar, data trecută băteam apropouri spre comunism, acest regim de teroare, despre care noi, generaţia democrată, liberă, frumoasă, dar fără bani de-o prăjitură, am învăţat la şcoală. Sunt convins că o bună parte din tinerii crescuţi în "libertate" au avut ocazia să audă acelasi discurs pe care l-am auzit şi eu, pe la orele de istorie sau de limba română, de la vreo frustrată de profă, care deşi şi-a petrecut mai bine de jumate de viaţă în comunism, a devenit peste noapte o detractoare incurabilă a "acelui regim de atroce" şi asta datorită faptului că acum se lăfăie în privilegiile oferite de postul din primărie pe care îl ocupă fi-su sau de cel de decan la o facultate de stat, al soţului. Mă rog, poate nu toţi tinerii relaţionează exact cu situaţia asta, dar ceva de genu.

Adică ce vreau eu să zic e că actualul regim se zbate atât de tare să implementeze în mintea noastră, a celor care nu am apucat "epoca de aur", ideea că regimul comunist a fost ca o ciumă pentru poporul român; se murea de foame, se murea de frig, se murea din cauza bătăilor aplicate de Securitate, telefoane ascultate, cenzură, ce mai, România era un tărâm al durerii şi suferinţei. Ceea ce mulţi dintre cei ce au încercat să ne vândă genul ăsta de poveşti au uitat, e faptul că avem şi noi părinţi, bunici şi unchi care, culmea, au scăpat cu viaţă din comunism, şi care ne-au spus varianta lor, pe care eu cel puţin, sunt dispus să o cred mai mult; nu ştiu de ce, tind să am mai mult încredere în tata decât în profa de istorie.

Şi stiţi, nu mă miră faptul că mulţi s-ar întoarce la comunism; până la urmă nu e vorba de iubirea pentru un regim totalitar, ci e vorba de nivelul de trai pe care l-au avut atunci. Sunt convins că pe majoritatea românilor îi durea în şpiţ de ideologie. Şi ce dacă acum avem libertate de expresie, blugi şi Kent la toate colţurile, Coca Cola şi tv prin cablu? Acuma putem să urlăm cât ne ţin plămânii "Muie Băsescu!". Acum avem voie. Ah, mă simt mai bine acum, că l-am înjurat pe preşedinte. Trăiască iluminata democraţie.

Ok, sunt de acord că lipsa de alimente era o realitate în România anilor 80, dar sunt convins că cei care au apucat vremurile alea îmi dau dreptate când spun că nu se murea de foame, că lumea se descurca şi că după cum stăteau treburile înaintea loviturii de stat din 1989(să fim sinceri, aia numa revoluţie nu a fost) nu ar mai fi durat mult până când lucrurile ar fi început să se îndrepte cât de cât. În orice caz, e bine că acum avem supermarket-uri cu milioane de produse, pe care oricum nu ni le putem permite. Dar să nu uităm, suntem liberi; aşa că de fiecare dată când simţim foamea în stomac, (pentru că avem produse, dar cu banii e problema) putem alinia o suitp remarcabilă de injurii la adresa clasei politice cu speranţa că în modul ăsta ne trece de foame.

Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar eu unul ajung să mă scârbesc. Ştiu că e ipocrit să critici de la 3000 de km distanţă, însă e oarecum dureros să vezi oameni care de disperare se aruncă de la balcoanele parlamentului. Din păcate chestiile astea se văd şi aici. Nu e paradoxal că democraţia românească împinge la suicid, dar cu toate astea se huleşte un regim care de bine de rău a dat o casă şi-un loc de muncă la tot românul? Să fim serioşi, indiferent din ce oraş aţi fi, jumate din el a fost construit la ordinul "cizmarului cu două clase". Şi culmea, ăştia n-au acum bani nici măcar să zugrăvească blocurile pe care le-a ridicat răposatu'. Hai să fim serioşi...

Înainte să închei, să vă mai zic o chestie. Stăteam de vorbă zilele trecute cu un marocan; şi omu îmi zice: "Pe vremea lui Ceauşescu, în Maroc s-a construit un port, numai cu muncitori români. În viaţa mea nu mai văzusem camioane aşa mari ca şi alea cu care au venit românii. Dar acum România e o mizerie. Nu mai ai nimic". O concluzie mai imparţială şi mai la obiect nici că se putea.

Trăim într-o ţară amanetată, vândută bucată cu bucată. Şi cu toate astea, ne consolăm cu gândul că o să treacă, o să fie mai bine, că POATE copii noştri vor avea un trai decent. Mda...şi marmota...

Şi cam asta a fost. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am devenit peste noapte un şoim al patriei, nu am să transform blogul ăsta în "Micul ghid spre comunism". A fost vorba doar aşa, de o opinie, de o oarecare nevoie să eliberez o parte din gânduri. În rest, ce să zic, data viitoare lăsăm politica la o parte şi punem altceva pe felie, vedem noi ce.

Ah, să nu uit. Ieri a am avut ocazia să urmăresc pe televiziunea publică spaniolă, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Ciudat...în România nu îmi amintesc să-l fi dat la tv. No, gata, nu ne mai lungim. Adios

Într-o oarecare ordine de idei

No dară dracii mei, m-am întors. Gata. Destulă pauză! E momentul să revenim la treburi neserioase. Aşaaaa căăă...să-i dăm bătaie(lui Boc)

În primul rând, La Mulţi Ani! Numa un pic să clarificăm treaba, că "La Mulţi Ani"-ul ăsta se împarte pe categorii ca la loto.
Prima categorie de "La Mulţi Ani" se îndreaptă spre ziua de ieri, 24 ianuarie. De ce? Pentru că pe 24 ianuarie sărbătorim unirea Moldovei cu Ţara Românească. Şi cu toate că io mi-s ardelean şi pe noi ne-au sărit din schemă în 1859, nu-i bai, tot rămâne motiv de sărbătoare. Aşadar cu o zi întârziere, La Mulţi Ani tuturor românilor.

A doua categorie de "La Mulţi Ani" se îndreaptă spre Mihai Eminescu. Pentru cei ce nu ştiau pe 15 ianuarie a fost ziua lui. Ştiu, naşpa din partea lui că nu a dat de băut, da, no asta e. Adevărul e că mie personal nu mi-o fost aşa simpatic Eminescu ăsta...prea smiorcăit...dar merită un La Mulţi Ani.

A treia categorie de "La Mulţi Ani" se îndreaptă către toată lumea care binevoieşte să citească articolul ăsta, cu ocazia intrării în noul an. Da, ştiu suntem în 2011 de aproape o lună, dar cu timpul o să vă obişnuiţi cu o chestie: pe blogul ăsta dacă urările nu vin la timp, asta e; apar când vreau eu, că-i blogul meu şi gata. La Mulţi Ani!
Ah, înainte de a merge mai departe se impune să mai urez un "La Mulţi Ani!" bunicului meu, care azi împlineşte venerabila vârstă. A, trebuie să dau un număr? Păi sincer să fiu nu ştiu exact câţi ani împlineşte; omul ăsta e aşa bătân încât şi eu am uitat câţi ani are.
Şi încă o chestie şi gata. Ar mai trebui un "La Mulţi Ani" pentru Sfântul Ioan, dar nu am să-l ofer. Pentru că nu-mi plac treburile astea cu nume de sfinţi şi onomastici şi Constantini şi Elene şi Andrei si toate rahaturile de diminutive. Şi ştiţi de ce? Pentru că pentru prenumele meu nu este nici un sfânt. Eu nu am onomastică, aşa că până când cineva nu inventează un sfânt cu prenumele meu eu nu mai sărbătoresc onomastici. Gata.

Se pare că m-am lungit cu treaba asta cu urările. Da nu-i bai că doar nu plătesc impozit pe cuvânt. Ceea ce ne îndreaptă spre a doua problemă pe ordinea de zi.
Deci măi oameni buni, cineva să vină cu lamoriri. Ce se întâmplă în ţara asta? Adică nu în asta în care mă aflu eu, ci în aia. Mă refer la "aia" ca la "asta" pentru că deşi trăiesc momentan în "asta" tot "aia" reprezintă "asta" pentru mine. Mă-nţelegeţi? Adică ce vreau eu să zic e că au răzbătut şi pe la urechile mele anumite veşti precum că a crescut preţul la benzină. Ceea ce nu înţeleg e de ce? Eu când am plecat din ţară am lăsat indicaţii precise să nu se atingă de preţul la carburanţi până în 2012. Se pare că nu numai pe Vadim nu-l bagă în seamă.
Mai în glumă, mai în serios, când am aflat faza asta cu benzina mi-am zis că dacă preţul va urca în ritmul ăsta România o să fie cea mai eco ţară din Europa. Sunt convins că românii vor opta pentru biciclete nemaiputând să-şi permită să alimenteze maşinile. În cazul ăsta, mi-am zis, statul ar avea de pierdut;deci dacă românii o să treacă la biciclete sigur inventează ăştia o taxă pe pedală sau mai ştiu eu ce, numai ca să scoată un ban.

Partea tristă e că pe când mi-am terminat ideea am aflat de aşa zisul "impozit pe buruieni". Acuma eu înţeleg că statul doreşte cu atâta ardoare să vadă din nou cum holdele cotropesc plaiurile întinse, cum combinele lucesc sub soare, doborând grâul cu spic de aur....daaar, în acelaşi timp ar băga şi ceva bani la buzunar, aşa că, ce poate fi mai bun decât o taxă abuzivă, idioată şi ireală. Nu cunosc toate detaliile acestei noi aberaţii, dar din câte am prins aşa din zbor nu pot decât să zic: Pe bune? Tre să dau bani la stat pentru că nu fac nimic cu pământul MEU? Pe bune?

Nu ştiu de ce am aşa o vagă impresii că genul ăsta de măsuri cu un oarecare caracter confiscatoriu sunt moştenirea unui regim pe care am vrut să-l uităm, dar spre care ajungem acum să privim cu nostalgie. Dar despre asta în episodul următor. Din păcate timpul mă cam strânge de...zona intimă aşa că lăsăm pe data viitoare o altă serie de reflexii şi idei interesante. Salut voios de pioner!

Stop joc!

Am zis! Mă omeni buni iaca se apropie sărbătorile de iarnă. Drept urmare eu împreună cu blogu meu o să ne luăm un pic de concediu. Plecăm din blogosferă, în vacanță;mergem pe Marte, dacă mai are Smiley ofertă, dacă nu om vedea.

Așa că, dragi tovarăși și pretini, fie ca lumina sărbătorilor să vă aducă în casă și în suflete....mda,sigur. Chiar credeați? De parcă nu știu că cel mai important în perioada asta e să năvăliți în magazine, să vă spargeți toți banii pe cadouri și pe carne tocată și blat pentru prăjituri ca să puteți mânca până vă creapă ficatu ca să vină salvarea și să vă ducă la spital și după aia vă dea la știri, chestie care se întâmplă în fiecare an, dovedind cât de redus mintal e românul, așteptând sărbătorile ca să facă excese. De parcă nu ar putea face în oricare altă perioadă a anului...


No deci în altă ordine de idei, spor la cumpărături și sărbători fericite. În principiu și un an nou fericit, că mă gândesc că nu mai revin cu urări din moment ce plec în concediu. Mda...ah și să sperăm că 2011 nu o să mai fie sub zodia pinguinului. Și...cam...atât. Să ne vedem...la știri. Adios.

Românie, plai cu dor

Apăi dragii mei, eu cred că îi cazul să facem o mică urare azi. Nu, nu am să mă adresez tuturor Andreilor și Andreelor de pretutindeni, alături de familia lor de diminutive, derivate, compuse, extrase, radicale și mai stiu eu ce. Mă, oameni buni, de sfinți îi plin calendaru, da patria mumă numa o dată pe an își serbează ziua. Știu că fac urarea anticipat, da numa așa se poate anu ăsta; asta e...sper să fie primită.

Fără să mai facem vorbă lungă, La mulți ani România! Ardealu, Moldova si Tara Romaneasca, traiasca! Traiasca! Traiasca si-nfloreasca! Și ca să atincipez o mișcare ”din greșeală”, ca în fiecare an de ziua României, venită din partea fraților de peste Tisa, țin să transmit următoarele(regia, bagă legătura): România Mare salută cu stimă și mândrie ungaria mică! Acestea fiind spuse, un 1 Decembrie fericit tuturor românilor!

Ah, și înainte să îmi iau la revedere, că tot am vorbit în articolu anterior de îmbrăcămintea românilor din Madrid, da-ți cu clicku aici.

No, ș-acuma la revedere națiune! Vă iubesc la infiniiiiiiit....

Cu (d)efect întârziat

Frați români, în primul și în primul rând, mulțam tare fain pentru urările de la mulți ani blogosferici. No ș-apăi pentru că așa-i obiceiu-n blogosferă, o fă fiu mai explicit, mulțumindu-i lui, lui, lui, ei, lui și bineînțeles și ei.

Acuma să luăm treburile în ordine alfabetică:

Număru A: Veșnica scuză că lipsa de timp și bla bla bla mă oprește să scriu mai des pe blog și să mă țin de promisiuni rămâne valabilă;

Număru B: Karla zicea ceva de o poză. Poză cu ce? Cu mine? Cerere soluționată cu un refuz. Lamoriri se vor da numa de vor fi cerute. Mai departe;

Număru C: Am să vă povestesc așadar despre tipologia românului ce inhabitează Spania. Bineînțeles nu e ceva valabil pentru toți compatrioții noștrii, dar e vorba despre chestii pe care le-am întâlnit suficient de des.

Așadar, românul în Spania. Studiu de caz cu ochiu liber.

Când vine vorba despre români, tot timpu e vorba de ceva. Ai zis ”român”, inevitabil apare o curiozitate, o perlă sau o culme. Pentru unii ceea ce urmează să spun probabil sunt chestii deja știute sau văzute pe internet, dar totuși am să-mi expun punctul de vedere.
Românii îi poți recunoaște relativ ușor. În primul rând pentru că îi auzi vorbind româna. Dar presupunând că nu știi română, ceea ce înseamnă că oricum nu o să înțelegi acest articol, îi poți recunoaște altcumva.

Modalitatea nr. 1: Când vezi venind spre tine un magazin de prezentare Nike, Adidas, Armani, D&G...ălai mă!Român! Există o sete neînțeleasă pentru mine a românului pentru ”firme dă firme”. O manie care îl transformă în magazin de desfacere efectiv. Înțlege faptul că mulți probabil nu-și permiteau în țară nici măcar o pereche de șosete de firmă, dar asta nu înseamnă că acum, când îți permiți să-ți iei trei perechi în picioare(nu că aș fi văzut așa ceva, dar zic așa ca idee). Partea amuzantă e că setea după haine de firmă a românului nu are o țintă precisă. Așa că nu e nici o problemă să porți Nike în picioare, pantaloni Reebok, flanelă Adidas și șapcă cu D&G. Așa că, dacă în românia erai papagal, aici ești papagal dă firmă. Felicitări. Și de ce e chestia asta așa frapantă? Pentru că pe spanioli trebuie să-i cauți bine până să-i vezi cu firma la vedere. Sunt mulți spanioli care probabil poartă chiloți de 3 ori mai scumpi decât un român ”echipat complet”, dar preferă bunul gust în fața opulenței.

Modalitatea nr. 2: Cei care ați avut mame, vecine, bunici sau mai știu eu ce, care au lucrat prin fabrică sau nu numai, în special după anii 90, o să înțelegeți despre ce vorbesc. Dacă mai sus am dat exemplul deopotrivă valabil pentru bărbați cât și pentru femei, acum am să vă vorbesc despre dame exlcusiv. Așadar, când vezi următoarele: Femeie, 40-55 de ani, pantofi, da nu de ăia cu toc cui, de ăia cu toc lat și bot de rață, blugi clasici, pulover sau dacă nu bluză cu dungi orizontale, geacă de piele sau dacă nu de fâș, păr scurt, uneori făcut permanent, rezultă că ai văzut o româncă. 99% din cazuri e valabil. Pe doamne nu am de ce să le condamn. Sunt mai de bun gust decât ”magazinele de prezentare”. Ele măcar îți mai amintesc de casă când le vezi.


Modalitatea nr. 3: O ultimă metodă prin care îi poți recunoaște pe români trimite la o caracteristică ce face cu adevărat cinste și onoare neamului românesc. De multe ori în mijloacele de transport în comun liniștea este spulberată de un telefon din care scapă crâmpeie din simfoniile unor clasici precum Nicolae Guță, Adrian Copilul Minune sau inegalabilul Florin Salam. Sunt astfel de momente care nu te fac să-ți scoți buletinul sau pașaportul și să-i dai foc, ba din contră, să te iei după sunet, să-l găsești pe nenorocit, să-i iei telefonul, să i-l îndeși pe gât, să-i iei buletinul și să-i scoți ochii cu el, după care să-i dai foc(buletinului). Din păcate nu poți face asta fără să existe urmări, așa că te rezumi la a spune în gând : ”@$%&*&#%*!& și pe mă-sa că l-a născut în România!”. E cel mai nasol mod de a-i recunoaște pe români, dar funcționează.

În principiu cam așa stă treaba. După cum spuneam, ceea ce am expus mai sus nu se poate aplica tuturor românilor. Sunt suficienți și cei care își văd de treaba lor, dar din păcate ăștia nu prea atrag atenția; pe ăștia nu-i bagă nimeni în seamă. Probabil e mult prea greu de înțeles pentru unii faptul că e mai oportun să nu fi remarcat, decât să vorbească un autobuz întreg de tine. Mă rog, asta-i alta discuție pentru care nu e timp acuma.

Înainte să închei tre să vă aduc la cunoștință că într-o zi, nu zic care, am să demonstrez cele spuse mai sus cu probe foto și video. Până data viitoare, adios amigos.