Într-o oarecare ordine de idei II

Decis să fac o trilogie în două părţi, m-am întors cum am promis. Azi continuăm de unde am lăsat-o data trecută.

Aşadar, data trecută băteam apropouri spre comunism, acest regim de teroare, despre care noi, generaţia democrată, liberă, frumoasă, dar fără bani de-o prăjitură, am învăţat la şcoală. Sunt convins că o bună parte din tinerii crescuţi în "libertate" au avut ocazia să audă acelasi discurs pe care l-am auzit şi eu, pe la orele de istorie sau de limba română, de la vreo frustrată de profă, care deşi şi-a petrecut mai bine de jumate de viaţă în comunism, a devenit peste noapte o detractoare incurabilă a "acelui regim de atroce" şi asta datorită faptului că acum se lăfăie în privilegiile oferite de postul din primărie pe care îl ocupă fi-su sau de cel de decan la o facultate de stat, al soţului. Mă rog, poate nu toţi tinerii relaţionează exact cu situaţia asta, dar ceva de genu.

Adică ce vreau eu să zic e că actualul regim se zbate atât de tare să implementeze în mintea noastră, a celor care nu am apucat "epoca de aur", ideea că regimul comunist a fost ca o ciumă pentru poporul român; se murea de foame, se murea de frig, se murea din cauza bătăilor aplicate de Securitate, telefoane ascultate, cenzură, ce mai, România era un tărâm al durerii şi suferinţei. Ceea ce mulţi dintre cei ce au încercat să ne vândă genul ăsta de poveşti au uitat, e faptul că avem şi noi părinţi, bunici şi unchi care, culmea, au scăpat cu viaţă din comunism, şi care ne-au spus varianta lor, pe care eu cel puţin, sunt dispus să o cred mai mult; nu ştiu de ce, tind să am mai mult încredere în tata decât în profa de istorie.

Şi stiţi, nu mă miră faptul că mulţi s-ar întoarce la comunism; până la urmă nu e vorba de iubirea pentru un regim totalitar, ci e vorba de nivelul de trai pe care l-au avut atunci. Sunt convins că pe majoritatea românilor îi durea în şpiţ de ideologie. Şi ce dacă acum avem libertate de expresie, blugi şi Kent la toate colţurile, Coca Cola şi tv prin cablu? Acuma putem să urlăm cât ne ţin plămânii "Muie Băsescu!". Acum avem voie. Ah, mă simt mai bine acum, că l-am înjurat pe preşedinte. Trăiască iluminata democraţie.

Ok, sunt de acord că lipsa de alimente era o realitate în România anilor 80, dar sunt convins că cei care au apucat vremurile alea îmi dau dreptate când spun că nu se murea de foame, că lumea se descurca şi că după cum stăteau treburile înaintea loviturii de stat din 1989(să fim sinceri, aia numa revoluţie nu a fost) nu ar mai fi durat mult până când lucrurile ar fi început să se îndrepte cât de cât. În orice caz, e bine că acum avem supermarket-uri cu milioane de produse, pe care oricum nu ni le putem permite. Dar să nu uităm, suntem liberi; aşa că de fiecare dată când simţim foamea în stomac, (pentru că avem produse, dar cu banii e problema) putem alinia o suitp remarcabilă de injurii la adresa clasei politice cu speranţa că în modul ăsta ne trece de foame.

Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar eu unul ajung să mă scârbesc. Ştiu că e ipocrit să critici de la 3000 de km distanţă, însă e oarecum dureros să vezi oameni care de disperare se aruncă de la balcoanele parlamentului. Din păcate chestiile astea se văd şi aici. Nu e paradoxal că democraţia românească împinge la suicid, dar cu toate astea se huleşte un regim care de bine de rău a dat o casă şi-un loc de muncă la tot românul? Să fim serioşi, indiferent din ce oraş aţi fi, jumate din el a fost construit la ordinul "cizmarului cu două clase". Şi culmea, ăştia n-au acum bani nici măcar să zugrăvească blocurile pe care le-a ridicat răposatu'. Hai să fim serioşi...

Înainte să închei, să vă mai zic o chestie. Stăteam de vorbă zilele trecute cu un marocan; şi omu îmi zice: "Pe vremea lui Ceauşescu, în Maroc s-a construit un port, numai cu muncitori români. În viaţa mea nu mai văzusem camioane aşa mari ca şi alea cu care au venit românii. Dar acum România e o mizerie. Nu mai ai nimic". O concluzie mai imparţială şi mai la obiect nici că se putea.

Trăim într-o ţară amanetată, vândută bucată cu bucată. Şi cu toate astea, ne consolăm cu gândul că o să treacă, o să fie mai bine, că POATE copii noştri vor avea un trai decent. Mda...şi marmota...

Şi cam asta a fost. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am devenit peste noapte un şoim al patriei, nu am să transform blogul ăsta în "Micul ghid spre comunism". A fost vorba doar aşa, de o opinie, de o oarecare nevoie să eliberez o parte din gânduri. În rest, ce să zic, data viitoare lăsăm politica la o parte şi punem altceva pe felie, vedem noi ce.

Ah, să nu uit. Ieri a am avut ocazia să urmăresc pe televiziunea publică spaniolă, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Ciudat...în România nu îmi amintesc să-l fi dat la tv. No, gata, nu ne mai lungim. Adios